Laura Ionescu: Prima regulă a comunicării unui ONG în online ar fi ca ea să existe

 

M-am întrebat și eu și încă îmi mai răspund. 
Am ales copywriting-ul când aveam 18 ani și nevoia urgentă de a supraviețui independent, fără să mai cer nimic nimănui - oricum nu mai aveam cui. M-am uitat la mine atunci cum te uiți când știi că n-are niciun sens să te minți și-am decis că scrisul era ceea ce-mi plăcea și acel ceva la care mă pricepeam cel mai bine. Și-am căutat o ușă pe care să intru într-o agenție de publicitate. Am găsit-o.

 

Apoi am devenit, dintr-o joacă, în 2014, co-owner Dume de Mestecat. Am învățat lucruri pe care n-am crezut niciodată că le voi învăța, care țin de business. Prin 2015 am primit o invitație din partea FFFF (n.r.: Fundația Friends for Friends) de a ține un workshop de comunicare digitală pentru ONG-uri. Și de-atunci am tot făcut asta, an de an.

 

Între timp am descoperit că-mi place mult și partea de strategie de digital - 2017. Și am devenit freelancer, fără legătură cu strategia, în 2018. Cu Zvâc, alături de care am Dume de Mestecat. Ea e creative planner, eu sunt copywriter. Doar că acum nu mai suntem job titles, ci numele noastre.

Nu sunt treceri. Sunt teritorii de cunoaștere pe care le anexez celor pe care le am deja. Ca să am și mai mult spațiu să mă caut.

 

Prima regulă a comunicării unui ONG în online ar fi ca ea să existe. Am întâlnit oameni care fac atât de multe lucruri și care se luptă cu atât de multă birocrație și cu găurile pe care le lasă statul după ce dinamitează întregi contexte, încât comunicarea este ultima pe lista de priorități a celor care CHIAR fac lumea, măcar parceluța lor, să fie mai bună.

 

După ce ne-am hotărât că ne vom strădui să facem comunicarea să existe, pașii următori ar fi strategia & viziunea & conceptul creativ. Și abia apoi tacticile, care țin de toate cele de dinainte. Din punctul meu de vedere, nu e nevoie să fie implicată mama creativității în tactici. Mi se pare mai importantă o comunicare constantă, pe care să o poată ține ONG-ul din interior după ce pleacă specialistul, decât un tun de creativitate care să nu mai însemne nimic după câteva luni.

 

 

După evidenta lipsă de resurse interne [oamenii sunt resursele și sunt resurse epuizabile] care să-și mai găsească și energia de a se ocupa de comunicare, ONG-urile vorbesc limba lor - cred că asta ar mai fi principala lor problemă. Tot timpul o repet: explicați-le celorlalți ce faceți de parcă ar fi niște copii de cinci ani. Nu-i insultați. Îi ajutați. Terminologia ONGistică e greoaie uneori.

 

Limbajul osificat de ONG e atât de bine înfipt în mințile activiștilor de la atât de multe fișe de proiect și aplicații etc., încât și ce comunică sună la fel. Dar noi, ceilalți, suntem pe cealaltă parte. Cineva trebuie să înceapă să construiască podul până la noi. E mai simplu de unde sunt ei.

 
B.B.: Care sunt din perspectiva ta elementele necesare în interacţiunea eficientă cu donatorii?

 

Sinceritatea e cea mai importantă. Dacă donez, vreau să știu ce se întâmplă cu banii mei. Dacă sunt cu tine, aș vrea să te pot întreba lucruri. Poate că aș vrea să mă implic, dacă-mi arăți cum să o fac astfel încât să fie bine și pentru mine. Așa consider, de fapt, că arată succesul când vine vorba de ONG-uri: să iei donatori și să-i faci să se implice activ în comunitatea pe care au ales să o ajute prin donația lor, atunci când este cazul.

 

 

Se transpune singură. Dacă nu există, nu ai cum s-o creezi - ține de cauză. Iar dacă există, găsește ea o cale să iasă la lumină. Nu m-am ciocnit de cinism în ONG-uri. Oamenii cred în ceea ce fac. Și e minunat să vezi cu ce forță își asumă lumea și schimbatul pixelilor din ea, unul câte unul.

 

 

Greu de zis. Mai greu de făcut. Îți găsești vocea, începi să cânți și vezi cine te aude. Ai răbdare. Te enervezi că sunteți doar 673 pe Facebook. Ai răbdare. Te enervezi că ați ajuns să fiți de-abia 721 etc.

 

Mi se par oricum irelevante cifrele, like-urile, share-urile, toți indicatorii ăștia care uneori ne țin într-o nemulțumire continuă. Sunt mai importante obiectivele fiecărui ONG în parte. M-ar interesa mai mult să știu că am 10 oameni pe care mă pot baza decât 564 de likes care nu-nseamnă nimic.

 

 

Ţine de curaj. Aș fi zis umor, dar în cazul ONG-urilor, umorul este echivalentul curajului. Ceea ce fac oengiștii este incredibil de curajos. Curajul supără, de-asta e curaj. Ceea ce mi se pare că ONG-urile și-ar dori să evite, fără să poată, de fapt, evita.

B.B.: Ce consideri că motivează publicul să susțină o cauză socială?

 

Avem toți o extra bătaie de inimă foarte lipsită de egoism. Nu știu exact când apare, de ce, cum, de unde aritmia asta selectivă, dar știu că toți avem un soft spot pentru o cauză, fie că e vorba de căței care își caută stăpâni [Red Panda], de femei care nu își pot permite nici măcar un pachet cu absorbante [Pe stop], de a-i proteja pe cei vulnerabili [ARAS], de a ajuta victimele violenței domestice [FILIA & Anais] etc.

 

Atunci când unele povești ajung la urechile tale și te doare, îți spui „ o să fac și eu ceva pentru asta”. Și contează, fie că este o donație lunară la un număr scurt sau o zi întreagă de plantat copaci în spatele blocului.